Ca să nu învaţ la Semiotică

Am nişte colege care fac Jurnalism si care de voie de nevoie şi-au facut bloguri. Şi se pare ca le plac tare mult lepşele, sinceră să fiu nu prea ştiu de ce. Lepşele ăstea nu-s genul meu de scriituri, ca să zic aşa, nu îmi plac deloc, motiv pentru care n-am făcut niciuna până acum, chiar daca fetele m-au pus, sau mi le-au dat mai departe, sau m-au taggenit să le fac.

Daaaaar mâine am examen şi cum am spălat deja toate vasele şi hainele şi am făcut şi curăţenie, pe bune,  sclipeşte tot ca în reclama la Pronto, am zic să fac asta primită de la Andreea Bădoiu. Buuuun, ia să vedem...

Sunt: mmm sunt frumoasă şi cea mai deşteaptă, păi da’ cum? Pe de altă parte sunt moartă după compotul de mandarinde de la Kaufland, ăla verde, trebuie să îl încercaţi neaparat, e mega-super-ultra tastylicious. Mă ia cu tremurici numa’ când mă gândesc la el.

Aş vrea: să trăiesc într-o lume care îşi începe programul când mă trezesc şi eu, indiferent că e 11 dimineaţa sau 3 după-masa. Ar fi chiar fain. Totuşi americanii să se trezească  devreme că îmi place să citesc chestii pe net în timp ce beau cafeaua de dimineaţa.

Păstrez: orice revistă mişto pe care pun mâna. Am ultimii 3 ani de Elle şi încă câteva random. Îmi plac foarte mult reclamele print şi grafic design-urile mă inspiră tare mult.

Mi-aş dori: să vă lăsaţi şi numele când comentaţi la posturi, de câte ori să vă tot zic?

Nu îmi place: să mă trezesc de dimineaţă. Deloc!

Mă tem: de greci chiar şi când aduc daruri. (Aşa le-a zis un preot trojan altor trojeni când s-au trezit cu marele cal Trojan în faţa porţii. Şi-au cam luat-o în freză atunci.)

Nu pot să înţeleg: de ce mama lor trec babele strada la 15 metri lângă trecerea de pietoni. De ce?

Aud: numai „decâturi” de când am venit în Bucureşti.

Îmi pare rău: că, tot de când am venit în Bucureşti, ratez Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, care se suprapune cu sesiunea de vară. Îmi place teatrul mult mai mult decât filmul, da’ mult, mult mai mult. Miercuri merg acasa şi sper să mai prind un bilet la orice piesă.

Puţini oameni: ştiu să vorbească corect. Ca să nu mai zic că-s atât de pe lângă cu scrisul de îmi curge sânge din ochi şi mă ia cu ameţeli şi frisoane când le văd cratimele în plus şi în minus.

Îmi place: să citesc în cadă. O umplu cu apă caldă spre fierbinte, îmi iau o carte faină şi 3 ore uit de tot. Din când în când reîncălzesc apa că mi se face frig. Şi a doua zi mă trezesc  şubredă cu nişte dureri de coloană de îmi vine să dorm pe pietre de cale ferată.

Nu sunt: obsedată de Eurovision şi mi se rupe de Mandinga şi de babele din Rusia.

Cânt: Sympathyfor the Devil de fiecare dată când o ascult. Şi câteodată şi când nu o ascult. Şi o mai cânt în cap când aud Mandinga.

Joc teatru: când mă plictisesc sau când sunt singură. Am o imaginaţie foarte plină de chestii multe. Da.

Niciodată: să nu purtaţi balerini dinăia transparenţi din silicon sau mai ştiu eu ce. Mi se taie gazu’ când vă văd cu meduzele ălea în picioare. Şi nu mă interesează că plouă sau ca vouă vi se par faini. Nu vă şade bine, tu muierilor!

Văd: că încă plouă. Miercuri merg în Sibiu să mă plouă şi acolo. Doar că acolo până şi ploaia are maniere mai bune decât puturoşii din ratb.

Rar: îmi iese în cale câte un om mai de doamne-ajută. Şi atunci am grijă să vă zic şi vouă chestii faine despre el.

Plâng: de trei ori pe an. După o piesă faină de teatru, când se inundă ăia în Moldova şi a treia o ţin de rezervă în caz că se întâmplă ceva special.

Am nevoie: de multe straturi de haine iarna că-s friguroasă tare.

Ar trebui: să beţi mai mult ceai verde că face bine la orice!

M-am upgradat

De curand cineva (tipul de la metrou, oare?) a cautat pe google "asa cum ni se scoala email". Si mi-am dat seama (cam tarziu, deh, ca ardelenii) ca, in afara de facebook, twitter si optiune de comment de la postari, voi nu prea aveti cum sa ma contactati, sa imi ziceti cate in luna si in stele. Asa ca mi-am facut eu acolo o chestie deasupra pozei mele, pe care scrie contact me. Deci daca vreti sa imi scrieti, sa-mi ziceti chestii frumoase sau sa ma injurati (desi chiar as prefera sa nu!) o puteti face iar mesajele voastre imi intra direct in inbox si nimeni in afara de mine, si poate baietii de la NASA, nu le poate vedea. Desi ce interes ar avea NASA sa imi citeasca spamurile cu oferte speciale la Viagra?


Nu v-am zis nici ca asacumnisescoala are pagina speciala de Facebook. Pentru update-uri si mici chestii pe care nu le scriu aici dati like pe FB. Va las un link AICI, desi fac pariu ca nu prea aveti cum sa il ratati pe ala din dreapta.

10 Mai

Cât de absurd pare să scriu tocmai eu despre ziua de 10 mai. Eu care m-am născut la aproape doi ani după căderea comunismului. Şi cu toate astea nu pot să nu observ efectele pe care cei 42 de ani de totalitarism le-a avut asupra ţării mele.

Am noroc de părinţi tineri care au încercat, pe cât posibil, să se adapteze la o democraţie pe care până acum 20 de ani o cunoşteau doar de la radio. N-au reuşit în totalitate, poate pentru că democraţia românească nu seamănă deloc cu ce auzeau ei la radio. Pentru că li s-au dat nişte drepturi pe hârtie dar nu li s-a explicat ce pot face cu ele şi nu li s-au dat mijloacele prin care ei puteau să îşi exercite aceste drepturi. Şi mai ales pentru că nu mai aveau în cine să creadă, pentru că din „comunism” a devenit „democraţie” numai pe hârtie nu şi la conducerea statului. Îmi amintesc alegerile din ’96 când am fost la vot cu tata. L-am întrebat cu cine votează şi mi-a răspuns „cu Constantinescu”. Asta după ce văzusem la TV nişte babe cărora le plsenea inima în piept de mândrie când ziceau „eu votez cu Ion Iliescu!”. Nu ştiam multe pe atunci dar mi s-a părut fain că tata a votat cu ăla care a câştigat.  16 ani mai târziu mă întreb încă cine şi de ce i-a permis lui Iliescu să candideze şi de ce mama măsii legea lustraţiei nu a fost prima pe lista legilor post-decembriste şi de ce 21 de ani mai târziu, după ce a fost adoptată a fost declarată neconstituţională? Mă întreb de ce românii se lasă conduşi de oameni ce au citit mai puţine cărţi decât ei şi de ce recunosc autoritatea unora care nu au făcut nimic ca să o merite.

Personal mi se pare că democraţia românească pute a şosete nespălate. Manualele de istorie predate în şcoli şi licee mi-au displăcut încă din clasa a patra. După ce am început să citesc singură mi-am dat seama că istoria predată în şcoli e cam 20% din istoria românilor şi din ea cel puţin un sfert e greşită. Păcat că nici după 20 de ani tinerii nu au personalităţi istorice cu care să se identifice.

Mă enervează că prietenii mei pleacă din ţară „la mai bine” unde sunt respectaţi şi recunoscuţi pentru meritele lor în loc să rămână să fie geniali la noi acasă. Nu-mi place că sora mea ştie de regi şi prinţese din desene animate când ar trebui să îi cunoască din poveşti care s-au întâmplat cu adevărat la noi în ţară. În schimb află pe pielea ei că banii sunt mai importanţi decât valorile morale, că simbolurile nu au nicio valoare, că o coroană de aur e mai faină decât una din oţelul unui turn capturat în Războiul de Independenţă.

Oare cum o fi să ai un conducător a căror interese personale să coincidă cu cele ale poporului, unul pentru care onoarea personala să fie totuna cu onoarea ţării?

Ganduri de noapte vol.2

E 5 dimineata si nu pot sa dorm. La 7 trebuie sa ma trezesc oricum. Deja e tot mai mare galagia si imediat incepe sa circule ratb-ul. Sa duca oamenii la munca. Sa faca paine, pentru ca in ignoranta mea nu stiu ce alt fel de munca ar incepe la 5 dimineata. Probabil bucataresele din spitale ar incepe la 5 si asistentele. Da, si se intorc betivii din cluburi. 

Stiu ca am un cititor la Cluj si ma tot gandesc sa mai scriu ceva, asa pentru el si pentru aia vechi. Da’ nu stiu ce... Am avut atatea idei noaptea asta dar care probabil s-au pierdut deja. As vrea sa am un fel de reportofon care sa imi inregistreze toate gandurile, cred ca ar fi misto. Si dupaia sa le transpuna in imagini. Rezultatul ar fi fragmentat cu siguranta n-ar avea continuitatea, ar fi chiar putin suprarealist. Dar Magritte suprarealist, nu Dali suprarealist, nu, cu siguranta Magritte! Stiti, in Sibiu e un pasaj care leaga orasul de sus cu cel de jos, pasajul Fingerling de care Radu Stanca pomenea intr-una din baladele lui. Ma gandeam ca port o palarie masculina si cobor noaptea pasajul Fingerling. Dali priveste cu ochi mari in dreapta mea de pe wallpaper in timp ce Gala il strange de gat. Sunt tot mai convinsa, cu siguranta Magritte! Desi Gala si Dali si-au mancat iepurele pentru ca nu puteau sa il ia cu ei la New York. Dar realitatea pasajului Fingerling ar fi atat de mult eronata in ochii altcuiva incat doar eu si poate compania mea l-am vedea cu adevarat. Inca ma mai gandesc daca sunt singura sau in compania cuiva coborand pasajul. 

Probabil Sergiu e foarte confuz acum. A trebuit sa ii caut numele in arhiva, imi pare rau dar chiar nu mai tineam minte! Ma opresc deocamdata, draga Sergiu, sper ca macar tu dormi. 


P.S. De obicei intre ora 3 si 4, hai 4 jumatate o aud pe vecina de deasupra cum se trezeste si face pipi. In noaptea asta n-am auzit-o. Sper ca n-a murit.

Cămaşa

Prima dată am văzut-o pe Elin Kling. O purta atât de sexy încât chiar aș fi făcut-o pe loc. Și dupaia am vazut-o în Zara. Am luat-o de pe umeraș și m-am uitat la ea, era mai faină ca în poză și mai scumpă așa că am pus-o la loc. Dupaia am ajuns acasă și m-am uitat pe site doar așa, s-o mai văd odată. Și după o săptămână am intrat iar într-un Zara ca s-o văd înc-odata. Era, evident la fel de scumpă și eu aveam și mai puțini bani ca înainte. Totuși am probat-o. Eram la fel de sexy ca Elin. Ce?  Încrezută, eu? Așa, și? La mine pe cică-blog și la mine în pat sunt cum vreau eu!

Dupaia, într-o joi voiam sa îmi iau niște tricouri basic, știți voi alb/negru/gri așa că l-am luat pe S și ne-am dus în Afi. Nu mi-am luat nimic că n-am gasit ce voiam. Am început iar să ma gândesc că mai bine îmi iau o mașină de cusut și m-apuc eu de treaba că magazinele-s cam de căcat, da asta-i altă poveste. Am ajuns acasă, S cu vreo două bluze și un tricou și eu ofticată. Și cămașa era în Zara. Buuun! Duminică m-am dus iar, bineînțeles că nici de data asta n-am găsit nimic și m-am întors cu mâinile în cur și S cu o cămașă și niște pantaloni.

Luni primesc un mesaj de la maică-mea. ”Ai 300 de lei pe card!” Fericită e puțin spus. Aș merge chiar atât de departe încât aș folosi superlativul ăsta über dacă nu l-ar fi preluat bucureștenii deja. L-au făcut de tot căcatu’ astfel încât eu, după 12 ani de școală exclusiv în germană nu mai pot să-l aud. Felicitări, după ce futeți româna (futeți se scrie legat, nu fute-ți! Că eu fut, tu fuți, el fute, noi futem, voi futeți, ei fut), mai futeți și germana. Deci eram ultra-mega-super fericită. Și dupaia mi-am adus aminte că vine ziua lu S și trebuie să strâng bani pentru că e cam beșinos în ultimu’ timp și vreau sa îi iau jumătate de pereche de Ray Banuri că cealaltă jumătate și-o ia singur că chiar sunt a dracu’ de scumpi. Și am intrat în depresie.

Noroc că marți noaptea am povestit despre orice la Sara și am ajuns la concluzia că trebuie să mi-o iau? Cum? Adică îl iubesc, așa că mă gândesc întâi la mine și dupaia la el. Nu înțelegi? Probabil ești bărbat... E simplu, daca eu nu sunt fericită nici el nu e fericit. În schimb, dacă eu sunt fericită, el e mai fericit și mai satisfăcut ca un Zeu.

Miercuri am dormit toată ziua dar joi la 10 dimineața am fost în Afi. Și, bineînțeles, cămașa nu mai era. M-am uitat odata, m-am uitat și a doua oară. Nici a treia oară nu am gasit-o. Cum adică nu o mai aveți?! E aia cu print încărcat negru cu alb! Tipa se uita la mine, nu știa despre ce vorbesc. Degeaba m-am uitat și a patra oară că tot n-am găsit-o. Deja mă simțeam puțin foarte ca Xena gata să merg la război.

M-am dus în Plaza. ”Aia cu print mai ciudat cu negru și alb!”  Cum adică mai ciudat, mă întreabă tipa. Ești proastă? Crezi că dacă aș fi putut să ți-o descriu mai bine aș mai fi zis ciudat?! ”Păi așa mai încărcat...” Habar nu avea ce cămașă voiam eu. Când am ieșit din Plaza și mergeam spre 41 (da, ăsta e tramvaiu’ ăla cu maniaci care înțeapă femeile) mă simțeam ca Garance. Știam că numai ea mă putea înțelege. Dar în Africa mor copii de foame și mie îmi vine să plâng din cauza la o căcată de cămașă. Garaaaaaaaaaaance!

Am ajuns acasă și am intrat pe site, cămașa era acolo, evident. Mă gândeam s-o trimit pe maică-mea la magazinul din Sibiu dar cum aș fi putut să îi explic ei că intru în depresie dacă nu am o cămașă de 2 milioane? Nu, nu se poate asa ceva, adică mai bine mă îmbrac 3 ani cu două schimburi de haine. Bine, hai că exagerez... Da poate că o găsește Deiu la Cluj și mi-o ia ea. Da’ ce, gagicile din Cluj îs mai proaste să n-o cumpere? Și dup-aia mi-am dat seama că nu mai suntem în 2000 și că aș putea să sun la Zara să văd dacă o mai au. Sunt genială!

Sun la Zara de la Unirii, îmi răspunde un tip, îi dau codul de pe site, îi zic ca vreau S sau XS ”chiar nu mai contează!” și numărul de telefon. Dupa 10 minute mă sună. N-o aveau. M-am uitat în oglindă, arătam super zen dar pe dinăuntru mă simțeam ca o mulțime de pensionari care se calcă în picioare când se deschide câte un Lidl nou. Sun în Băneasa și la fel, tipul îmi zice că ma sună el. Aștept 10 minute, nimic. Un sfert de oră. O jumătate de oră. Hai 45 de minute, totuși... După o oră sun înapoi. Îmi răspunde un tip. ”Nu știu că eu tocmai am intrat în tură, stați să întreb. Care, asta cu printu’ ăsta negru cu alb?” Mi-o crescut inima de 5 ori. Proasta aia nu pricepea când îi ziceam print negru cu alb! Da, da aia!

La casă îmi zice tipa, v-a sunat colegul meu de a înnebunit. Eu, n-am primit niciun apel. Probabil v-a greşit numărul...

După o jumătate de oră eram în 335 în drum spre casă. Şapte ore mai târziu S era să mi-o ardă cu ţigara în The Barrel.

P.S. O port in poza de profil de pe Facebook.

Gânduri de noapte

# Înjurături codate, târfe, pizdă, când ni se scoală, pizdă multă, a înjura. Cam asta caută oamenii pe google și ajung aici, pe cică-blog. Ca să ne înțelegem, postul de mai jos e recomandare a best-sellerului lui Neagu Djuvara, O scurta istorie a românilor povestită celor tineri. Asta înseamnă că dacă o să mă mărit vreodata pe sub rochia albă, minunată și perfectă voi purta un corset negru de piele.

 # Afară e atât de frig încât până și răul și păcatele au înghețat. Și chiar dacă școlile din oraș sunt închise noi tot trebuie să așteptăm 15 minute tramvaiul care ne duce la metroul pe care trebuie să îl luăm ca să ajungem la examen dimineață devreme.

 # În curând o să avem un guvern nou. Aș vrea să ne mutăm într-un loc nou, la fel de frumos dar cu școli și spitale, cu Regele, fără poliție și jandarmerie, cu internetul nostru neschimbat și cu Roșia Montană.

 # Azi am fost să vedem un apartament. Avea loc destul pentru pantofi. Dar, sau mai bine zis de fapt, nu avea mobilă în sufragerie.

 # Am chef de poezii de Radu Stanca.

Recomandare

În spiritul național și patriotic de 1 Decembrie (știu, știu că nu știm să definim exact aceste două concepte, noi adica cetățenii patrioți ce purtăm această (falsă)emoție decembristă)vă recomand ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. E prima carte pe care o recomand înainte de a o fi terminat de citit, dar Neagu Djuvara povestește atât de fluid si simplu despre cei care au ajuns sa fie români încât nu ai cum să mai zici că istoria e nașpa si plictisitoare. Nu ai cum! Iar voi ăștia, care nu va puteți dezlipi de seriale, să știți că e un fel de How I met your mother dar fără îtâmplări irelevante, nume și ani inutil de memorat. O găsiți peste tot, nu cred ca există vreo librărie care să iși permită să nu o vândă. În plus Andra Mureșanu, fosta mea colegă de liceu, și-a lansat în online deocamdată primul volum de poezii pe care le-a scris în ultimii 6 ani. Îl puteți citi pe issu și descărca de aici. Felicitări, Andra! Pe Andra o puteți găsi pe facebook, twitter și în Viena!